ca orice cutremur, am si eu replicile mele.

Sunt ca o bucata de hartie... Ma poti folosi, poti scrie pe mine, poti desena pe mine, ma poti taia, ma poti lipi, ma poti privi... Dar cand ma impaturesti niciodata nu voi mai fi la fel de frumoasa.... pentru ca "Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne aparţine"..


Dupa atata impaturit si eu ma tem sa fiu cu mine. Dar incerc sa-mi depasesc frica pentru ca la urma urmei asta e evolutia, nu? O s-o risc, incepand chiar de maine.

Mereu de maine.... pentru ca timpul curge de-a-ndoaselea.

Motto:” I'D RATHER DIE OF THIRST THAN DRINK FROM THE CUP OF MEDIOCRITY.”

Am fost provocata sa ma pierd printre litere, sa incerc sa-mi surprind esentialul, ca om, si totusi sa nu-mi tradez secretele. Sunt un om din suvoiul care se readapteaza zilnic la viteza si freamatul orasului. Plec in graba de fiecare data cand am treaba si uneori am senzatia ca toti oamenii din jurul meu – si ei grabiti , sunt leiti mie. Respira aerul de Bucuresti si primul lor instinct in graba de a tine pasul cu freamatul din jur este sa-si verifice ceasurile. Orice lucru din jur ajunge sa semene cu un ceas care ticaie cu disperare.
In schimb, in timpul liber ma deconectez de obiceiurile bolnavicioase ale orasului asta mare si conturez inconstient o Raluca incapatanata, perseverenta, visatoare, careia ii place sa fie inconjurata de prieteni, cu multa energie si entuziasm, dar care totusi alege cea mai grea modalitate de rezolvare a problemelor, ca un fel de provocare pentru ea insasi. Mi s-a spus ca limita superioara e cerul, dar intotdeauna m-am intrebat care este cea inferioara, avand o tendinta innascuta de a ma opune firescului. Am ajuns la concluzia ca raspunsul la intrebarea mea e defapt o chestiune de vointa, de rabdare, de munca si de respect de sine. Iar preocuparea mea de baza a venit natural…sa incerc in mod constant sa ma autodepasesc; iar una dintre cele mai placute batalii din planul meu de autocucerire a fost munca de voluntariat.
Dezvoltarea spiritului civic, experienta in diverse domenii, socializare, experienta adaugata la CV sau crearea de noi abilitati sunt intr-adevar cateva din motivele pentru care am devenit voluntar. Dar acestea sunt exprimari mult prea sofisticate pentru ceva ce este atat de magic si de intens ca voluntariatul. Asadar, nimic nu se compara cu gustul dulce-amarui pe care ti-l lasa o munca bine facuta, cu dramul de maturizare dat de polivalenta gandirilor celor din jurul tau sau cu oboseala generata de problemele care circula pe contrasensul bunei tale dispozitii. Voluntariatul m-a invatat sa fiu eu insami, uneori m-a invatat sa fiu chiar cel de langa mine, sa contruiesc, sa repar, sa decid, sa pun pasiune in ceea ce fac, sa fiu calculata si totusi sa nu-mi pierd dramul de nebunie care ma individualizeaza ca om, sa-mi spun parerea fara sa jignesc, sa ma adaptez si sa accept ca toti suntem diferiti. Am invatat ca a conduce o echipa nu inseamna numai a trasa sarcini, ci a-ti face prieteni si a invata sa lucrezi cu si printre ei, pentru ca atunci cand activitatile iau sfarsit sa nu ajungeti doar niste miscari fara scop, ciocnindu-va unii de altii pe strada.

Ar trebui sa ne oprim o clipa-n loc si sa ne resetam simtirile. Majoritatea traim intr-un haos cubic, intr-o cutie de abanos cu cateva ferestruici prin care intra sporadic lumina si ne lovim de geam cand vrem sa evadam din cotidianul monoton, agitat, cu tendinte de plafonare. Poate ar trebui totusi sa incercam. La urma urmei….curajul inseamna sa fii singurul care stie ca-ti este frica.

"Through thick and thin"

am primit o melodie, am ascultat-o, mi-a placut. am fost superficiala, si in timp ce i-am sorbit versurile m-am gandit la problemele mele, la momentele in care am avut - inconstient, aceleasi idei. inca o data imi dau seama ca intotdeauna sa poate mai rau, si inca o data incep sa am o parere proasta despre mine. eu nu pot iubi asa. e prea mult pentru mine.

pentru ca balanta se echilibreaza tot timpul. n-ai suflet, ai timp. n-ai timp, ai bani. n-ai bani, ai suflet. sau ai de toate, si nu destul din fiecare. poti sa plangi sau sa razi, iar daca nu stii ce sa faci prima data inseamna ca nu ai nimic.

ziua a saptea.

" Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal."


....... de ce nu simt nimic?