treceam pe langa piata de flori, cand am visat ca......

.....nu imi aduc aminte prima raza de lumina. nu imi aduc aminte nici zambetul mamei, nici ochii ei inlacrimati, nici tatal cu flori in mana. nu am nicio amintire vizuala de atunci. nu stiu cum a fost prima data cand am respirat, nici cand m-am speriat si am plans prima data, ori gustul primei guri de lapte sau mirosul lalelelor timpurii.

e un gol in memoria mea care a inceput cu o zi pe care nu-mi aduc aminte s-o fi trait-o. 5 februarie 1990.... nu-mi aduc aminte nici macar cand am inceput sa retin senzatiile, imaginile din jur, cuvintele si sentimentele.

nu stiu cati dintre cei ce trec zilnic pe langa mine se gandesc la asta. sunt lucruri pe care as fi vrut sa le traiesc mai intens decat pe altele. sunt amintiri tesute din povestile mamei, amintiri care as fi vrut sa fie si ale mele. probabil e cadoul egoist pe care il primeste un parinte. sa traiasca in locul copilului sau toate clipele de la inceputul vietii acestuia si sa fie singurul care isi aduce aminte primele gangureli,primul planset, prima julitura pe genunchi si drama survenita, primul "mami" strigat in timp ce se impiedica de prag si cade, primii pasi in sandalutele moi din piele crem, primii carlionti aranjati cu fixativ la spectacolul de la gradinita, sau prima poezie rostita in timp ce-si framanta nervos poalele fustitei rosii plisate.

si inainte de toate pentru asta ii iubim. pentru ca fac parte din noi. sunt o bucata din memoria noastra. completeaza amintirile lasate de copilarie, de prima iubire, de razvratirea adolescentina, de prima restanta sau de vremurile cand incaltai pantofii mamei si te perindai cu rochiile ei prin fata oglinzii.


dar eu am inca un motiv aparte. eu ii iubesc pentru ca se iubesc intre ei. pentru ca fiecare zi e sarbatoare cand sunt acasa. pentru ca parintii mei se iubesc la fel ca si in luna de miere. pentru ca cea mai mare reusita a lor este ca in 22 de ani nu i-a despartit nici macar distanta. nici intre ei, nici de mine.

va iubesc la fel de mult cum va iubiti unul pe celalalt si amandoi pe mine,la un loc!

... be all my sins remembered.

"To be or not to be – that is the question:
Whether 'tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune,
Or to take arms against a sea of troubles
And, by opposing, end them. To die, to sleep⎯
No more – and by a sleep to say we end
The heartache and the thousand natural shocks
That flesh is heir to – ‘tis a consummation
Devoutly to be wished. To die, to sleep⎯
To sleep, perchance to dream. Ay, there's the rub,
For in that sleep of death what dreams may come,
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause. There's the respect
That makes calamity of so long life.
For who would bear the whips and scorns of time,
Th’ oppressor's wrong, the proud man's contumely,
The pangs of despised love, the law's delay,
The insolence of office, and the spurns
That patient merit of th’ unworthy takes,
When he himself might his quietus make
With a bare bodkin? Who would fardels bear,
To grunt and sweat under a weary life,
But that the dread of something after death,
The undiscovered country from whose bourn
No traveler returns, puzzles the will
And makes us rather bear those ills we have
Than fly to others that we know not of?
Thus conscience does make cowards of us all,
And thus the native hue of resolution
Is sicklied o'er with the pale cast of thought,
And enterprises of great pitch and moment
With this regard their currents turn awry,
And lose the name of action.—Soft you now!
The fair Ophelia! Nymph, in thy orisons
Be all my sins remembered."

and she would enjoy everyday of her life....

am 20 de ani si visez la fericire. copilului din mine ii place rotunzimea buzelor cu care rosteste "douazeci"...

multumesc.

....ca sunteti langa mine. multumesc pentru simplitatea cu care ati tratat momentul. asta m-a facut sa simt ca intr-adevar am trecut de formalitati, de prejudecati si temeri. sunt cuvinte mari si asta ma face sa am grija cand le astern aici. si totusi, asta simt.

si desi se pierde din farmecul scrierii, nu pot sa va multumesc tuturor in acelasi timp. pentru ca fiecare din voi sunteti speciali, si va multumesc fiecarora pentru cu totul alte lucruri....

si ca la decernarea premiilor oscar...

multumesc celui mai bun prieten al meu... pentru serile tarzii cu ciocolata calda, tigari si vorbe de suflet. multumesc pentru traznai, pozne, suparari, neajunsuri si betii, pentru ghidusii si pentru umarul pe care am plans mult timp, oricat de patetic ar suna. tu m-ai invatat ce inseamna sa ai curajul s-o iei de la capat. oricare ar fi el...

multumesc chestiei aleia mici, cretze, cu par verde si ochii turbati. nu stiu cati oameni m-au suportat pana acum asa cum o faci tu. tu m-ai invatat ce inseamna sa ai intr-adevar incredere in tine insuti, si asta m-a scapat din multe.

multumesc. daca stau sa enumar cate m-ai invatat despre mine, chiar si fara sa stii, ma trec fiori. stii ca tin foarte mult la tine, si-mi pare rau pentru fiecare secunda pe care o pierd incercand sa ma indepartez. gresesc, dar am sa invat sa pun fiecare picior, pe rand, inaintea celuilalt, pe urmele de pasi pe care mi le desenezi uneori pe asfalt. nu incetezi nicio clipasa fii o prioritate, stii asta, si cred ca esti exemplul concludend pentru zicala englezului.. "friendship saves the day". stii tu.. sa fii fericit, sa fii copil...

si tu, faptura zapacita si zghihuita, fara stare, tu esti un fel de raza de soare printre nori... sau... ca o cafea buna la 2 dimineata inainte de examen. orice-ar fi inveselesti ziua. treuie doar sa apari. tu m-ai invatat ca tot ce trebuie sa faci e sa zambesti.... si sa zambesti... si sa zambesti.... si sa zambesti....

multumesc ca m-ai invatat ce inseamna "usor". stiu ca suna ciudat. poate suna simplu, sau pueril, dar "usor" e cel mai greu lucru care se invata. m-ai acceptat usor, oricare ar fi fost conjunctura. si asta e mare lucru. la fel de usor m-ai ascultat cand am avut ceva de spus. si tot usor mi-ai devenit prieten. usor, ca un examen la baba nebuna :)


de ziua mea sunteti cel mai frumos cadou... ma faceti sa am pentru ce sa ma ridic dimineata din pat si sa nu fiu degeaba.

am 20 de ani si visez la fericire....

ai sa vezi !

nu imi suport corpul in dimineata asta. parca as vrea sa iau o pauza, si sa plec in vacanta intr-un alt corp. dar nu ma lasa. ascult totul din exterior si numa pot ridica. sunt tintuita de scaunul asta din catifea si ma strapung dureri stupide si noi.

vreau sa ma ridic si sa plec, dar muschii mei nu se incordeaza la uiciunul din impulsurile nervoase, iar mana mea scrie fara mine, fara opinie, fara logica, scop sau drept la replica.

totul e o gluma proasta....

despre incompetenta si alte vicii permise nu am scris pana acum. poate ca era si timpul.
.... si despre norocul prostilor, si mandria de a nu recunoaste niciodata greselile. si, surprinzator, toate astea materializate ..... intr-o femeie. sau femeie in devenire. sau, de ce nu, mai multe femei. femei cu care nu iti imparti iubirile, pasiunile, tigarile de dimineata... si nici macar impresiile.

m-am lovit de multe ori de egoism, dar din partea oamenilor care isi permiteau sa-l practice. nu de incompetenti. m-am lovit de oamenii inteligenti, care de pe urma egoismului aveau de castigat puncte esentiale din agenda personala. dar nu de egoismul absurd, nefondat si mai ales nematerializat.

inteleg oamenii care se supraapreciaza. ii si accept. spre norocul meu nu sunt una din ei. dar cand te sufoca sau te preseaza si te fac sa-ti vinzi firea calma si calculata pe una agresiva, atunci situatia se rastoarna.

si nu inteleg de ce sa fii obligat sa te inconjori cu ei. sau macar sa ii alegi pe aceia cu care te inconjori.


dar probabil face parte din farmecul teoriei haosului....